Tabara de sculptura in metal Galati, a VI-a editie, 2012

IMG_6315-copy

Cativa membri ATHANOR au facut parte din echipa participanta la Tabara de sculptura in metal 2012, Galati. Adrian Vadeanu, Sorina Fador Vadeanu, Mihaela Brumar, Marcel Marcu, Cosmin Saulea si Eduard Costandache si-au masurat fortele cu metalul, reusind sa readuca la viata traditia galateana a taberelor sculpturii in metal, după 15 ani de la ultima ediţie.

Reproducem consemnarea Elenei Parapiru despre activitatea taberei pentru PresaGalati.ro.

N-ai zice că Zeii încă se joacă de-a Creaţia. Că le sar aşchii ruginite în ochi, în timp ce sudează. Că îşi dăruiesc meri când se iubesc. Că dorm într-un august turbat lângă pruncii lor de fier – cum să îi lase singuri şi să plece seara?

Ascunsă printre copaci frenetic-verzi, clădirea Muzeului de Artă Vizuală Galaţi blochează optic cea de-a şasea tabără de sculptură în metal a Galaţiului. Străzi nu avem, dar nu stăm prost deloc pe sensul de mers al direcţiei artistice. ŞASE TABERE DE SCULPTURĂ în câteva zeci de ani şi zeci de lucrări-gigant privind apele Dunării, pe Faleză sau chiar în miezul oraşului. O artă ce singularizează Galaţiul, oraşul dilemei dintre apă şi metal siderurgic.

„Blochează optic” – hai, nici chiar aşa. Şi merii risipiţi în curtea muzeului, şi flexurile înmuiate de caniculă, şi fiarele ascultător contorsionate, şi soarele (mai ales Soarele!) îi privesc pe plasticieni cât  este ziua de lungă: şapte Demiurgi. Şapte Aleşi. Şapte Poeţi îşi scriu poveştile în fier.

Şi auzi scrâşnind, gemând, sudându-se – la propriu! – şapte poveşti despre cai care pasc vise, tapiserii având rezervoare integrate, neuroni evadaţi, instrument pentru ascultarea timpului, paraziţi cu beţe în roate, piramide răsturnate sub-şi-supra-şi-doar-realiste.

În plin soare

Ea însăşi statuie cioplită auriu în imperiul soarelui, Sorina Fădor Vădeanu ţese. Cum ce? Metal. Probabil se va numi Rădăcini spre înalt, îmi susură artista specializată în tapiserii.

Tapiserii – adică textil, întreb din ochi. „Nu este nici o diferenţă”, mă linişteşte directorul muzeului, Dan Basarab Nanu. „Doar de material”.

„Da”, admite Sorina, „materialele se combină altfel. Aici, în zona aceasta (îmi arată partea rotundă) probabil a fost un rezervor. Structura este toată umplută de şuruburi, am vrut să folosesc cât mai mult din fierul care ne-a fost pus la dispoziţie”.

Este prima dată când sculptează în metal? „Da, este. Dar ştii că Adrian s-a urcat ieri în interior şi a rezistat? Înseamnă că fac bine ce fac.”

(În curtea Muzeului de Artă Vizuală căldura are rol de torţionar. Pot să simt cum pelicula de fond de ten mi se desprinde de fiecare por, zdrobită de gravitaţie, spălată de mii de broboane imune la estetică. Ok, pe mine mă enervează rimelul lichefiat, dar sculptorii care sudează, cum fac naibii faţă?!).

La parter, cu subrealiştii

Piramidele lui Adrian Vădeanu se echilibrează invizibil. Cu vârful în jos, cea mai solidă dintre piramide îşi susţine tizele – una feminină, cu muchii ondulate acvatic, alta circumspectă ca un semn de întrebare, plasată în vârful construcţiei.

„Care piramide?”, mă întreabă sculptorul. Poate cele egiptene, sud-americane, răspund echivoc, ca la lecţia de Civilizaţie. „Poate cele româneşti”, completează.

„Poate că fiecare piramidă reprezintă personalităţile mele. Sau poate avem subrealism (arată către piramida de la parter), realism (etajul întâi), suprarealism (mansarda). Totul tinde către zona de purificare”.

„Lumile paralele” (denumire provizorie, vezi bine, artistul nu este încă decis. Mai are de lucrat. Peste câteva ore îmi va arăta un mic velier căruia nu i-a găsit încă locul în structură…).

Beţe-n roate

„Chestia aia o să intre înăuntru”, explică Dan Nanu. Înăuntru unde? „În sculptură, dragă, nu vezi? Are loc, i-a făcut uşiţă.” Aha.

Iar Relu Angheluţă îşi sudează distrat miezul lucrării: „Asta nu este o joacă”, îmi contrazice artistul gândurile nerostite. A, nu? „Este un lucru foarte serios. Vezi câte rotiţe sunt aici? Câte sisteme? Şi toate se încurcă unul pe celălalt. Ar trebui să funcţioneze, dar sunt prea multe. Ai auzit de expresia a pune beţe în roate? Eu fac un parazit. Unul care bântuie peste tot”.

Şi eu care credeam că parazitul a fost inventat de români şi umblă brambura prin politică. O fi altul…

Şşşt, i-auzi, ia!

Smuls din sudură, Marcel Marcu rămâne suspendat ca după teleportare în faţa instrumentului pentru ascultat timpul. Lasă aparatul de sudură şi îşi scoate mănuşile când dăm mâna.

Este şi fotograf? Cu o mână sudează, cu alta fotografiază. Bun aşa. „Conceptul este al Mihaelei Brumar, vor fi trei ovoide în planuri separate, cu cel mai mare la bază”.

(Dialog printre cafele şi ţigări, cu Dan Nanu: Să îl sun pe Terescenco, să ai o declaraţie de la el? Nu este nevoie, vreau doar ce este azi, aici. Calul lui Gheorghe Terescenco a fost deja vedetă, am scris despre el. Mda, aşa-i, dar nu vrei să-l mai vezi odată? Dacă mă gândesc bine, aş cam vrea…)

Lumii

Aflat chiar lângă zidul din spate, mâinile lui Edi Constandache închid suprafeţele dintre muchiile neuronului pe care îl construieşte: „Totul va fi acoperit cu plăcuţe. Iar neuronul va mai avea două tentacule. Hm, da, poate pare uşor, dar nu ştiu dacă noi doi putem să îl urnim. Este un neuron evadat, este esenţa formei de inteligenţă. Sculpturile sunt copiii noştri, sunt ceea ce dăruim noi Lumii”.

(Prezenţa mea încurcă programul obişnuit. Generoşi cum doar artiştii reuşesc spontan să fie, sculptorii mă invită la o masă deja întârziată. Ok, o cafea. Nu avem curent, nu servim cafea, răsuflă învinsă chelneriţa. Printre ţigări, Edi, Relu, Sorina, Adi reînvie AŢA, gruparea lor plastică botezată aşa ca să lege oameni. Dar i-au schimbat numele în ATHANOR, explică tot Edi: pentru că AŢA avea defecte: ba crea confuzie legată de AXA – altă grupare a artiştilor plastici – ba era prea fragilă)

(Dacă există mentori? Artiştii îşi scutură capetele nelămuriţi. Repere, da, mă lămureşte Sorina. De unde până unde, în câteva minute Brâncuşi acoperă buzele tuturor celor de la masă. Singurul moment în care îi văd vii, parcă ieşiţi din transa indusă de Tabără).

(Relu: era român. Edi: este universal. Adi: Rockefeller a vrut să-l vadă pe Brâncuşi. Să ştie ce-i aşa grozav cu el. Şi a mers la el, la atelierul Sfântului din Montparnasse. L-a întrebat – eu ce să fac? Iar Brâncuşi i-a zis: ia şi tu o mătură şi dă pe-acolo. Râdem. Edi: Asta este varianta romanţată. Dar cum îşi aranja Brâncuşi atelierul când veneau gagici ştiţi? Adi – opoziţie totală: NU. Vorbim despre Artist).

De-a Creaţia

Reporter: Sculptură în metal, domnule Nanu? Sunt atâţia gălăţeni care nu ştiu ce este cu „monştrii” de pe Faleză. Oameni pe care i-am auzit întrebându-se de ce nu strânge cineva fiarele alea şi să facă în schimb nişte restaurante decente.

Dan Basarab Nanu (directorul Muzeului de Artă Vizuală Galaţi): Faleza este o binecuvântare pentru Galaţi. În Europa nu mai există aşa ceva. Eu ştiu că am auzit oameni spunând că ar vrea ca locul din jurul sculpturilor să fie acoperit cu spaţii de agrement.

Omul pricepe că sculpturile de metal de pe Faleză sunt ceva deosebit, dar îşi doreşte ca zona să trăiască. Să devină un reper turistic. Pentru gălăţeni este deja un muzeu în aer liber, o zonă familiară. Arta plastică contemporană înnobilează oraşele. Nu am inventat noi apa cu zahăr.

Reporter: Se încheie Tabăra?

Dan Basarab Nanu: Se încheie luni. Lunea viitoare. Iar pe 31 august, la ora 18, avem vernisajul expoziţiei de fotografii făcute în timpul executării lucrărilor. Cred că deja sunt peste 10.000 de poze.

Va fi destul de complicat să facem o selecţie. Au fost trei artişti care s-au ocupat de fotografie: Marcel Marcu (cel cu o mână pe aparatul de sudură şi cu o mână pe camera foto), Simona Andrei şi Cornel Gingăraşu.

Apoi urmează ca lucrările să fie sablate, grunduite, găsite locaţii pentru ele, construite fundaţii, postamente, şi abia în funcţie de cadrul ambiental aleasă o culoare, pentru ca sculpturile să fie vopsite. Şi de atunci încolo nu vreau decât să reziste.

A, şi ştii cum o să le vernisăm? Cu şampanie.

Reporter: Ca la Nave?

Dan Basarab Nanu: Exact ca la nave. O să facem un periplu cu maşina şi o să trecem pe la fiecare lucrare. Pac, sticla de şampanie. Şi următoarea la rând. (Sper să reziste la şampanie).

Reporter: Şi să spună mai departe povestea…

Dan Basarab Nanu: Vrei poveşti? Cândva, sculptorul dădea o schiţă. Muncitorii o preluau şi treceau la treabă. Iar sculptorul venea a doua zi şi strâmba din nas: dar fanta este cu două grade mai jos decât vroiam eu. Şi punctul acesta de sudură nu îmi place. Desfaceţi şi luaţi-o de la capăt. Şi o luau de la capăt. Pentru că artistul era…

Reporter: …un prinţ.

Dan Basarab Nanu: Era o zeitate.

Reporter: Ce vă spuneam eu? Zeii se joacă din nou de-a Creaţia…

A consemnat Elena Parapiru

(Pentru detalii privind modul în care îşi aranja Brâncuşi atelierul când îl vizitau „gagicile”, răspunsul îl găsiţi la Edi Costandache)

 

Advertisements